Mai mici decât urşii grizzly, urşii negri au un profil mai drept şi sunt căţărători mult mai buni. Ei preferă pădurile temperate, dar pot face faţă atât umidităţii mlaştinilor din Florida cât şi vremii subpolare din Canada.
Adevăraţi omnivori, se hrănesc în principal cu fructe sălbatice, nuci şi vegetaţie, dar şi cu insecte, larve, peşti şi hoituri – ocazional vânează şi mamifere. Curioşi şi oportunişti, urşii negri exploatează şi gropile de gunoi şi mâncarea lăsată la locuri de campare.
Sunt solitari cu excepţia sezonului de împerechere, de la jumătatea lunii mai până în iulie. Puii se nasc într-un bârlog, între ianuarie şi martie, când mamele lor hibernează. De obicei se nasc gemeni sau tripleţi, dar se pot naşte şi patru sau cinci pui. Ei rămân alături de mamele lor până la doi ani.
Efective sănătoase
Numărul de urşi negri americani este aproape dublu faţă de toate celelalte specii de urs din lume la un loc – în ciuda faptului că specia este nativă doar pentru trei ţări: Canada, SUA şi Mexic. Din cele 16 subspecii recunoscute, numai cel mai mic, ursul negru de Louisiana (U. a. luteolus), este considerat ameninţat, în principal din cauza pierderii habitatului şi vânătorii excesive.
Populaţia de urşi negri pare stabilă în zone care sunt la fel de diverse precum culorile blănii lor, care variază de la scorţişoară, auriu-deschis, gri-albăstrui, maro-închis şi negru până la subspecia din Columbia Britanică, ursul alb-Kermode sau „ursul-spirit” (U. a. kermodei).
Bătăuşi
Urşii negri sunt în general timizi şi evită oamenii, dar ambele sexe se luptă, ucid şi uneori chiar se mănâncă unul pe altul
Căţăraţi în copaci
Mamele îşi învaţă puii să se urce în copaci pentru a scăpa de pericole – inclusiv de atacurile urşilor negri mascul.
Simţul mirosului ursului negru este de şapte ori mai acut decât al unui copoi.